Dincolo de semnificaţia-simbol a obiectului central al întâlnirii noastre, aş vrea să ne gândim doar la faptul că el face totuşi parte din viaţa noastră şi este un obiect uzual. Desigur, de-a lungul timpului a căpătat valori magice, ca în basmul Albă ca Zăpada, dar astăzi nimeni nu-şi trimite mintea la maşteră când se uită în oglindă, ci fiecare se priveşte pe sine pentru a se socoti frumos sau urât, odihnit sau obosit. A fost o vreme în care oglinda era considerată duşman, dar nu ca azi... Azi ea este deranjantă pentru că nu iartă niciun rid, niciun rictus al feţei. În ceea ce priveşte vremea aceea, o povestire chinezească ne spune despre un ţăran care a mers la oraş să vândă orez. Soţia l-a rugat să-i ia un pieptene. El a vândut orezul, a băut cu prietenii şi a uitat ce l-a rugat nevasta, aşa că, la plecare, i-a luat oglindă. I-a dat darul şi a plecat la câmp, iar ea a studiat oglinda, s-a uitat lung la cadou şi a izbucnit în plâns. Mama ei s-a interesat de ce plânge. Femeia i-a întins oglinda: „Bărbatul meu are o altă nevastă!” Mama a luat obiectul cu grijă, s-a privit în ea şi a consolat-o: „N-ai de ce să-ţi faci griji, pentru că este destul de bătrână.” Oglinda este unul dintre puţinele elemente din jurul nostru care ne vorbeşte clar despre ce a fost şi este... Ea nu-l reflectă pe „ce va fi” decât atunci când acesta ajunge prezent. Oglinda poate fi o prietenă nedespărţită sau o rivală îngrozitoare. Cunosc persoane care nu s-au uitat ani în şir în ea, ca protest pentru că altele stau doar cu ochii în ea. Oricum, ideea este că oglinda face parte mai mult din arsenalul femeii, deşi tocmai pe ea o deranjează mai mult... Ar fi interesant dacă oglinda ar reflecta nu doar exteriorul cuiva, ci şi ceea ce se află în interior, dacă ea ar arăta clar ceea ce gândeşte o femeie ... Nu ştiu câte/câţi dintre noi ar mai purta-o la ele/ei... Şi nu ştiu dacă ne-ar fi de folos! De aceea, Dumnezeu nu a îngăduit să existe nicio formă de felul acesta prin care cei de lângă noi să pătrundă în interiorul nostru... Ei pot doar să ne vadă chipul; noi putem doar să ne reflectăm chipul în oglindă. Restul ... restul este al lui Dumnezeu, de el se ocupă Dumnezeu pentru că El este singurul care poate struni ceea ce observă acolo... Noi doar am putea manipula ceea ce-i acolo, în favoarea noastră şi în defavoarea celorlalţi, dar El doreşte să rămână acolo tocmai pentru a realiza ceva bun pentru noi, pentru a ne fi de folos. Când te uiţi în oglindă, îţi dai seama că nu poţi da vina pe nimeni pentru ceea ce ai greşit – doar tu eşti în centrul atenţiei; nu poţi arunca în alţii cu pietre – doar tu ai avut controlul şi, la un moment dat, l-ai pierdut. Acum aş dori să vorbesc în mod deosebit cu femeile, indiferent că au 10 sau 90 de ani. O oglindă nu este un inamic decât dacă noi îi permitem... Ceea ce are să ne spună poate fi o melodie sau poate fi un sunet strident, dar depinde de noi... doar de noi... E drept că frumuseţea, spune Dumnezeu, vine din interior, dar dacă se întâmplă ca acesta să fie frumos, iar exteriorul să rămână la fel de anost, de banal şi neatractiv, nu trebuie să ne facem probleme! Important este că, în ciuda aspectului nostru, Creatorul ne iubeşte cu putere şi nu ne-ar îndepărta; niciodată! Este esenţial să ţinem minte lucrul acesta: chiar dacă o oglindă te face să te depărtezi de tine însăţi, Dumnezeu nu te va respinge niciodată pentru că El cunoaşte totul, de la genele pe care ţi le-au transmis părinţii, din strămoşi, până la catastrofele prin care ai trecut şi care au lăsat cicatrice pe faţa sau trupul tău. Oglinda, ca tot ceea ce ne înconjoară, ar trebui să ne reamintească faptul că Dumnezeu are în atenţie viaţa noastră, indiferent de culorile fondului din spatele nostru, indiferent de culorile zilelor noastre. Vă doresc, dragele mele, să deveniţi prietene cu oglinda, nu pentru că vă arată frumuseţea, ci pentru că vă arată modul în care Dumnezeu vă iubeşte: cu promisiunea că niciodată nu vă va părăsi.