- Nu-l mai suport pe „Zmeu”, se plânse Traian, plin de nervi.
- Ce-a mai făcut, se interesă mama lui.
- Azi era în faţa mea şi l-am rugat să mă lase să trec şi eu. M-a înjurat şi m-a împins că mă cred mare deştept.
- Copilul ăsta ştie că voi, colegii, îi ziceţi „Zmeu”?
- Păi ... dacă e rău!
- Sunt de acord că e rău, ce-ar fi bun în faptul că împarte pumni şi picioare în stânga şi-n dreapta? Dar şi voi îl stimulaţi să fie astfel prin teama voastră şi prin ironiile voastre. Ori vă ascundeţi de el – şi asta-l încurajează, ori râdeţi de el – şi asta-l enervează şi-l determină să vă supună „marii lui puteri”. Când eram la şcoală, am avut un coleg exact ca „Zmeu”. Dar cum îl cheamă pe el, ca să ne obişnuim să-i folosim numele, nu porecla.
- Filip!
- O, foarte frumos. Pe colegul meu, care-i semăna lui Filip, îl chema Sorin. Noi ne comportam cu el ca voi cu Filip. Până când profesorul de biologie, care era dirigintele nostru, ne-a luat deoparte şi ne-a spus despre şopârla bărboasă „cap de broască”. El îl asemăna pe Sorin cu acea mică şopârlă care avea capacitatea de a-ţi da impresia, iluzia că e mult mai mare decât era în realitate. Culorile şi formele îi dădeau capului şopârlei o înfăţişare agresivă, ca de balaur. Urechile ei, de obicei lipite de corp, deveneau deodată lungi şi fioroase, mărginite de nişte spini albi ce păreau dinţi ascuţiţi. Şopârla părea de câteva ori mai puternică. Era în-fri-co-şă-toa-re! Era groaz-ni-că!
- Înţeleg ideea profesorului. Voi aţi reuşit să-l învingeţi pe Sorin?
- De învins, nu l-am învins! În schimb, „l-am domesticit”. Cred că e mai important să câştigi un prieten decât să ai un sclav, nu? În fiecare zi, unul dintre noi se oferea să-l ajute la teme. Fiecare era programat să-i aducă un sandvici. Îl invitam în familiile noastre.
- Interesant, interesant, a scâncit copilul, dar voi eraţi uniţi! Noi nici nu ne vorbim, nici n-avem un profesor de biologie ori un diriginte care să ne înveţe să îmblânzim ... şopârlele umane!
- Ei, nu! Tu eşti acolo? Acum că ştii ce e de făcut, pui mâna pe treabă, îi mobilizezi pe copii, luaţi hotărâri împreună ...
- Va fi greu! scânci copilul.
- Ei, da, sunt de acord cu tine: va fi dificil. Poate chiar îngrozitor de dificil. Dar ce lucru important se face uşor? N-ai vrea ca băiatul acesta să devină Filip şi să vă mulţumească pentru că l-aţi scos din starea de „Zmeu”?
- Ba da!
- Sunt convinsă că şi alţii vor, aşa că... la treabă! Măcar pentru că nu vă mai terorizează, dacă nu de dragul de-a-i face un bine!
Nu cred că te miri dacă-ţi spun că, într-adevăr, numele de „Zmeu” a rămas undeva, în urmă, iar băiatul bătăuş a fost dat uitării. Filip a devenit un băiat de încredere, la care puteai apela oricând ca să te ajute cu multele lucruri la care se pricepea.
Dacă şi tu ai cunoştinţe care sunt... zmei, îmblânzeşte-le prin iubire. N-o să-ţi pară rău deloc!