Era o poveste cu un scorpion care voia să treacă un râu şi a rugat o broască să-l ajute, dar broasca l-a refuzat, motivându-i că nu are încredere în el pentru că se teme de muşcătura lui. Scorpionul, spăşit, promite să nu facă nimic necugetat, ba mai mult invocă tot felul de motive pentru care sigur nu-şi va folosi înţepătura, aşa că broasca, fire sensibilă!, acceptă să-i facă acel serviciu. Dar, cum a ajuns la mijlocul apei, scorpionul îşi înfige acul în broscuţă. La întrebarea de ce a făcut astfel, el răspunde: „N-am putut altfel!” altfel spus... „Nu m-am putut abţine; este în structura mea asta!” O variantă a acestei povestiri spune că scorpionul a apelat la o broască ţestoasă, nu la una obişnuită, ca în primul exemplu, iar când încearcă să o înţepe... nu reuşeşte să străpungă carapacea. Ţestoasa îl dojeneşte părinteşte, apoi intră în apă şi-şi îneacă agresorul: nu mai era loc de iertare! Când îţi dai cuvântul şi nu te ţii de promisiune, îţi tai singur dreptul la milă şi la iubire, din partea celor care mai înainte erau gata să te suporte, să te susţină.
Ei, da, dacă vă întreb care dintre cele două variante vă place mai mult, ce-mi veţi răspunde? Mie îmi place a doua variantă pentru că este mult mai ... ofensivă, adică ... îl pune la punct pe cel rău, fără a mai accepta scuzele, fără a fi nevoie de sacrificiu propriu pentru cineva care, oricum, nu avea de gând să se schimbe. Cred că nu sunt singura care ar alege pedepsirea, punerea la punct. Cred că sunt printre cei mulţi care vor să vadă că răul este pedepsit şi că cei care nu se pot abţine de la a răni, deşi ei au fost ajutaţi... ajung să plătească pentru ceea ce au făcut. Uneori ne spunem că erau barbari cei care pedepseau pe vremuri răufăcătorii în pieţe, dar alteori invocăm acele vremuri pentru a putea să ne răzbunăm şi noi pe adversarii noştri care chiar nu au dreptate.
Vezi, că eşti lovită de cineva care garanta că nu-ţi va face rău, că greşeşti faţă de cineva căruia îi spuneai că n-o să mai repeţi gesturile necugetate din trecut ... Acţionăm astfel pentru că aceştia suntem: nici bunătatea, nici răutatea nu le putem schimba, cu de la noi putere! La bunătate nu poţi renunţa pentru că e vorba de respect de sine şi-ţi spui că, indiferent de cât ai de pierdut, vrei să fii elegantă şi să nu te porţi iresponsabil. La răutate nu poţi renunţa pentru că e vorba de experienţe negative prin care ai trecut sau de dureri care te-au marcat. Şi totuşi, în cele din urmă la bunătate renunţi, înfrântă de indiferenţa celorlalţi, în răutate rămâi pentru că ţi s-a amărât sufletul de cât de multe rele ai vazut... şi uite-aşa trece viaţa... Aceasta este curgerea ei, că vrem sau nu!
Ideea prezentată este valabilă într-o lume ca a noastră, creată de Dumnezeu, dar luată în mâini de om. Mâinile omului n-au putut garanta că va triumfa binele, în schimb au ajuns să pună stăpânire pe tot ce e negativ. Şi decăderea nu se mai poate transforma într-o trambulină. Singura soluţie pentru ca să nu ne mai facem singuri rău, pentru ca să nu mai suferim din cauza celor care ne fac rău, deşi noi suntem pentru pace... este să învăţăm cum să ne purtăm, deşi avem deja un anumit model după care mergem. Acel model trebuie considerat depăşit, apoi trebuie desconsiderat ca imagine a viitorului. Pentru mine este clar că nu vom suporta la infinit să fim prietenoşi când cei din jur ne întorc spatele, iar şi mai clar este faptul că vom înfăptui răul cu voluptate, dacă ... dacă nu vom căuta să schimbăm perspectiva din care privim situaţiile. Când judeci lucrurile cu mintea umană, ajungi la concluzia aberantă că şi câştigul tot la pierdere te duce... De exemplu, chiar dacă te dezvolţi şi ajungi să ai de toate, experienţa de viaţă te apropie de bătrâneţe, perioadă care ai fi de acord să nu mai existe în univers... Dar, când judeci cu mintea Creatorului, ajungi să înţelegi că şi un singur lucru bun pe care l-ai reuşit poate schimba omenirea, de exemplu... l-ai săvârşit faţă de cineva care se schimbă şi devine binefăcătorul multor altora...

Ca femeie, mi s-a părut puţin deplasată comparaţia permanentă între cele care aparţin feminităţii şi ... maimuţă. Şi când spun aceasta, nu mă refer la ideea de evoluţie versus creaţie, ci la acele cuvinte aruncate în grabă de bărbaţi „Ei, ce aşteptări să ai de la ea? E şi ea o maimuţă mică!” Adică, traduc eu, ori copiezi ceva văzut la altcineva, ori eşti puţin cam infantilă, aşa cum, dealtfel, toţi am văzut că ar fi maimuţelele la zoo. Pornind de la lucrul acesta, m-am amuzat copios când am descoperit anecdota arabă pe care vreau să v-o spun în continuare: o maimuţă se prostea prin moschee. / – Nu te temi de Dumnezeu? a certat-o un bărbat credincios. / - Ce-ar putea să-mi facă? s-a interesat ea, dornică să analizeze dacă merită sau nu să înainteze în comportament. / – Ar putea de-ţi facă orice. De exemplu, să te schimbe în altceva./ – Ah, a zis maimuţa, măcar de-ar putea să mă schimbe în gazelă!
(Că este vorba despre femei sau bărbaţi care au acest comportament în locul sfânt al lui Dumnezeu, nu mai contează! Important este să realizăm implicaţiile lui, consecinţele. Atunci când eşti plin de vervă batjocoritoare la adresa lui Dumnezeu nu ai cum să ai pretenţii asupra a ce va veni peste tine, asupra a ce trebuie să-ţi ofere El.) Şi-acum, revenind la eternul feminin, dacă la un joc nu participi ca o concurentă cinstită, eşti descalificată, nu mai poţi pune condiţii, nu mai poţi interveni să ceri ceva. Viaţa noastră e un fel de joc, doar că acest joc are implicaţii veşnice. Nu este ca jocul de copii, dacă azi am fost Albă ca Zăpada, mâine pot fi Maştera. În jocul vieţii, trebuie să fii constant bună, pentru că răutatea are o singură direcţie: pierderea definitivă a propriului suflet. Cele rele, „maimuţele”, nu sunt fără şansă, dacă vor să se schimbe, dacă vor să întrerupă şirul prostelilor. Tocmai faptul că Dumnezeu dă şansă „maimuţelor” Îl face superior celorlalţi zei, care le taie aripile şi le condamnă la starea lor originală: născute şi moarte în păcat. Regulile jocului cu numele de viaţă nu pot fi impuse de cei care joacă fără să acorde respect Celui Care a început acest joc, dintr-o iubire atât de mare încât l-a continuat, chiar dacă n-ar mai fi meritat... Tocmai pentru că a văzut cât de puţin implicaţe suntem în acest joc, Dumnezeu încearcă să ne conştientizeze cât de mult ar conta să ne schimbăm atitudinea din cadrul lui, pentru că ea ne poate fi paşaport pentru Cer sau ne este obstacol în acelaşi drum... Unele dintre noi mai ţinem cont de legi şi ne încadrăm în ceea ce se numeşte „etica jocului de-a viaţa”, altele însă se maimuţăresc, prin moscheele zilelor, uitând că viaţa nu constă doar în haz şi haotic, ci mai ales în satisfacţia că, datorită intervenţiei tale, cineva este fericit. O maimuţă care se prosteşte nu va face pe nimeni fericit. Poate doar va stârni râsul ori va provoca repulsie, dar fericirea n-o poate da decât mâna întinsă spre alţii, nu pentru a cerşi, ci pentru a oferi. „Prosteala” are şi ea vremea ei, locul ei, farmecul ei, dar, când e vorba despre lucrurile lui Dumnezeu, ea este de neacceptat. Adică ... fiecare maimuţă e liberă să se manifeste cum vrea, însă să nu se aştepte să fie gazelă pentru comportament inadecvat... Va fi gazelă doar dacă ţine cont de principiile jocului şi de faptul că Cel Ce l-a propus are anumite aşteptări de la fiecare dintre noi, niciuna nu este scutită de datoria faţă de Creator. Oricum, eu şi multe alte femei am descoperit că nu-i deloc greu să joci după cum „îţi cântă” Dumnezeu pentru că El ştie foarte bine care-i ritmul fiecăreia şi nu va cere niciodată prea mult şi nu va avea niciodată aşteptări prea mari... El va fi întotdeauna Legiuitor, dar şi cel care te ajută să pui în practică ceea ce pare atât de greu, dacă ai fost prea mult timp o maimuţă care se prostea...

- Nu-l mai suport pe „Zmeu”, se plânse Traian, plin de nervi.
- Ce-a mai făcut, se interesă mama lui.
- Azi era în faţa mea şi l-am rugat să mă lase să trec şi eu. M-a înjurat şi m-a împins că mă cred mare deştept.
- Copilul ăsta ştie că voi, colegii, îi ziceţi „Zmeu”?
- Păi ... dacă e rău!
- Sunt de acord că e rău, ce-ar fi bun în faptul că împarte pumni şi picioare în stânga şi-n dreapta? Dar şi voi îl stimulaţi să fie astfel prin teama voastră şi prin ironiile voastre. Ori vă ascundeţi de el – şi asta-l încurajează, ori râdeţi de el – şi asta-l enervează şi-l determină să vă supună „marii lui puteri”. Când eram la şcoală, am avut un coleg exact ca „Zmeu”. Dar cum îl cheamă pe el, ca să ne obişnuim să-i folosim numele, nu porecla.
- Filip!
- O, foarte frumos. Pe colegul meu, care-i semăna lui Filip, îl chema Sorin. Noi ne comportam cu el ca voi cu Filip. Până când profesorul de biologie, care era dirigintele nostru, ne-a luat deoparte şi ne-a spus despre şopârla bărboasă „cap de broască”. El îl asemăna pe Sorin cu acea mică şopârlă care avea capacitatea de a-ţi da impresia, iluzia că e mult mai mare decât era în realitate. Culorile şi formele îi dădeau capului şopârlei o înfăţişare agresivă, ca de balaur. Urechile ei, de obicei lipite de corp, deveneau deodată lungi şi fioroase, mărginite de nişte spini albi ce păreau dinţi ascuţiţi. Şopârla părea de câteva ori mai puternică. Era în-fri-co-şă-toa-re! Era groaz-ni-că!
- Înţeleg ideea profesorului. Voi aţi reuşit să-l învingeţi pe Sorin?
- De învins, nu l-am învins! În schimb, „l-am domesticit”. Cred că e mai important să câştigi un prieten decât să ai un sclav, nu? În fiecare zi, unul dintre noi se oferea să-l ajute la teme. Fiecare era programat să-i aducă un sandvici. Îl invitam în familiile noastre.
- Interesant, interesant, a scâncit copilul, dar voi eraţi uniţi! Noi nici nu ne vorbim, nici n-avem un profesor de biologie ori un diriginte care să ne înveţe să îmblânzim ... şopârlele umane!
- Ei, nu! Tu eşti acolo? Acum că ştii ce e de făcut, pui mâna pe treabă, îi mobilizezi pe copii, luaţi hotărâri împreună ...
- Va fi greu! scânci copilul.
- Ei, da, sunt de acord cu tine: va fi dificil. Poate chiar îngrozitor de dificil. Dar ce lucru important se face uşor? N-ai vrea ca băiatul acesta să devină Filip şi să vă mulţumească pentru că l-aţi scos din starea de „Zmeu”?
- Ba da!
- Sunt convinsă că şi alţii vor, aşa că... la treabă! Măcar pentru că nu vă mai terorizează, dacă nu de dragul de-a-i face un bine!
Nu cred că te miri dacă-ţi spun că, într-adevăr, numele de „Zmeu” a rămas undeva, în urmă, iar băiatul bătăuş a fost dat uitării. Filip a devenit un băiat de încredere, la care puteai apela oricând ca să te ajute cu multele lucruri la care se pricepea.
Dacă şi tu ai cunoştinţe care sunt... zmei, îmblânzeşte-le prin iubire. N-o să-ţi pară rău deloc!