Se spune că evoluţionismul implică supravieţuirea celui mai puternic. Şi se mai spune că cel mai bine este să fii printre cei mai cu muşchi, gheare şi dinţi; altfel pierzi! ... Şi ştii pe cineva care vrea să fie pe locul doi ori să piardă totul? Aşa că fiecare se străduieşte să fie cât mai impresionant, iar imaginile cele mai penibile mi se par cele ale sportivilor care îşi ameninţă adversarii, ridicându-se în slăvi pentru recordurile pe care le vor face, începând de la prima luptă. Culmea este că noi am ajuns să fim incitaţi de aceste cuvinte aruncate, de mănuşile terfelite prin sângele adversarului şi atunci ne lasă gura apă să procedăm la fel în viaţa de toate zilele. Ce dacă nu concurăm, important este să ne comportăm de parcă am fi în competiţie, de parcă cine ştie ce încăierare ar fi... Stilul acesta agresiv de trai nu este deloc normal, deşi este preamărit de musculoşii societăţii, musculoşi şi la propriu şi la figurat; tot ceea ce reuşeşte este să ne despartă de cei din jur şi chiar de noi înşine.
Tinerii îmi spun că dacă nu sunt astfel, nu au lipici la fete, iar fetele spun că băieţii cumsecade li se par penibili... Şi apoi se mai miră fetele de ce nu sunt fericite în căsătorie, iar băieţii de ce nu se simt bine în propria lor piele – pentru că nu fac altceva decât să joace un rol, în loc să trăiască viaţa aşa cum le-a scris-o în structură Dumnezeu, Creatorul nostru.
Rabindranath Tagore povesteşte o scurtă anecdotă din folclorul indian: căpriorul s-a dus într-o zi la Brahma ziditorul şi i s-a plâns de soarta amară care i-a fost hărăzită.
- Toate făpturile vor să mă mănânce - de ce oare trebuie ca eu să le slujesc drept hrană? Crezi că e drept?
- Ce să-ţi spun, fiule, a rostit Brahma, doar privindu-te şi-mi lasă gura apă!
Ne-am obişnuit să împărţim viaţa în două: prada şi prădătorii, iar cei care conduc lumea, economic şi spiritual, cultivă acest spirit, considerându-l partea frumoasă a dezvoltării – concurenţa. De parcă nu ar putea fi dezvoltare şi fără să te înlătur pe tine, ci mergând braţ la braţ, umăr lângă umăr. Niciunul un pas mai în faţă, pentru că fiecare vrea să se bucure nu doar de reuşită, ci şi de drumul în sine.
Îmi amintesc o mărturie a unei prietene: era la sala de sport şi acolo i se părea normal să se simtă bine, să se bucure de mişcare şi de sănătatea pe care o câştigă prin aceasta. Când colo s-a trezit înconjurată de persoane care-i urmăreau cu dispreţ mişcările, ironizând-o că nu e în stare să realizeze figurile respective, că nu ţine ritmul... Ea mi-a spus atunci ceva care m-a ajutat să înţeleg cum putem să scăpăm de prostul obicei de-a ne lăsa gura apă când vedem unul mai slab, bucuroşi că ne vom impune prin umilirea celorlalţi: „Eu ajunsesem acolo ca să-mi fie bine, nu ca să mă umplu de nervi. Am efectuat cât am putut eu, am zâmbit tot timpul, încântată că am dat tot ce era mai bun în mine. Am fost într-adevăr la concurenţă cu cineva, dar acest cineva eram eu însămi de acum ani de zile, de când nu mai făcusem mişcare. M-am felicitat pentru ce am reuşit şi mi-am dat seama că au trecut 2 ore într-un mod plăcut şi util. Cât despre atitudinea de superioritate a celorlalte nu am avut nicio reacţie... Nici să le cert, nici să le înfrunt! Dacă ele nu pot mai mult sufleteşte, cum să le cer mai mult; ar fi ca şi cum aş fi în locul lor când ele cer de la mine pentru prima dată performanţă, deşi nu am niciun antrenament. Lasă-i pe alţii să saliveze de drag că mă vor depăşi! Eu nu mă simt la întrecere, deci atitudinea mea contează mai mult decât atitudinea lor; cu mine însămi trăiesc, nu cu ei!”
Adevărul este că cei care au o astfel de construcţie, provocatoare, prin care mereu caută să iasă în evidenţă, nu pot fi liniştiţi, dar important este ca noi înşine să nu fim astfel şi să dăm, prin comportamentul nostru relaxat, o lecţie despre ce înseamnă viaţa liniştită, fără vânător şi vânat. Dacă ne lăsăm în seama principiilor creştine, care vorbesc despre faptul că protecţia ne-o asigură Dumnezeu, iar tot ce avem noi de făcut este să fim liberi de ambiţii ce duc la autodistrugere, ajungem mult mai departe decât speră cei care luptă şi dau cu pumnii în vânt, vrând, dar nereuşind să aibă rezultate notabile.