Era o poveste cu un scorpion care voia să treacă un râu şi a rugat o broască să-l ajute, dar broasca l-a refuzat, motivându-i că nu are încredere în el pentru că se teme de muşcătura lui. Scorpionul, spăşit, promite să nu facă nimic necugetat, ba mai mult invocă tot felul de motive pentru care sigur nu-şi va folosi înţepătura, aşa că broasca, fire sensibilă!, acceptă să-i facă acel serviciu. Dar, cum a ajuns la mijlocul apei, scorpionul îşi înfige acul în broscuţă. La întrebarea de ce a făcut astfel, el răspunde: „N-am putut altfel!” altfel spus... „Nu m-am putut abţine; este în structura mea asta!” O variantă a acestei povestiri spune că scorpionul a apelat la o broască ţestoasă, nu la una obişnuită, ca în primul exemplu, iar când încearcă să o înţepe... nu reuşeşte să străpungă carapacea. Ţestoasa îl dojeneşte părinteşte, apoi intră în apă şi-şi îneacă agresorul: nu mai era loc de iertare! Când îţi dai cuvântul şi nu te ţii de promisiune, îţi tai singur dreptul la milă şi la iubire, din partea celor care mai înainte erau gata să te suporte, să te susţină.
Ei, da, dacă vă întreb care dintre cele două variante vă place mai mult, ce-mi veţi răspunde? Mie îmi place a doua variantă pentru că este mult mai ... ofensivă, adică ... îl pune la punct pe cel rău, fără a mai accepta scuzele, fără a fi nevoie de sacrificiu propriu pentru cineva care, oricum, nu avea de gând să se schimbe. Cred că nu sunt singura care ar alege pedepsirea, punerea la punct. Cred că sunt printre cei mulţi care vor să vadă că răul este pedepsit şi că cei care nu se pot abţine de la a răni, deşi ei au fost ajutaţi... ajung să plătească pentru ceea ce au făcut. Uneori ne spunem că erau barbari cei care pedepseau pe vremuri răufăcătorii în pieţe, dar alteori invocăm acele vremuri pentru a putea să ne răzbunăm şi noi pe adversarii noştri care chiar nu au dreptate.
Vezi, că eşti lovită de cineva care garanta că nu-ţi va face rău, că greşeşti faţă de cineva căruia îi spuneai că n-o să mai repeţi gesturile necugetate din trecut ... Acţionăm astfel pentru că aceştia suntem: nici bunătatea, nici răutatea nu le putem schimba, cu de la noi putere! La bunătate nu poţi renunţa pentru că e vorba de respect de sine şi-ţi spui că, indiferent de cât ai de pierdut, vrei să fii elegantă şi să nu te porţi iresponsabil. La răutate nu poţi renunţa pentru că e vorba de experienţe negative prin care ai trecut sau de dureri care te-au marcat. Şi totuşi, în cele din urmă la bunătate renunţi, înfrântă de indiferenţa celorlalţi, în răutate rămâi pentru că ţi s-a amărât sufletul de cât de multe rele ai vazut... şi uite-aşa trece viaţa... Aceasta este curgerea ei, că vrem sau nu!
Ideea prezentată este valabilă într-o lume ca a noastră, creată de Dumnezeu, dar luată în mâini de om. Mâinile omului n-au putut garanta că va triumfa binele, în schimb au ajuns să pună stăpânire pe tot ce e negativ. Şi decăderea nu se mai poate transforma într-o trambulină. Singura soluţie pentru ca să nu ne mai facem singuri rău, pentru ca să nu mai suferim din cauza celor care ne fac rău, deşi noi suntem pentru pace... este să învăţăm cum să ne purtăm, deşi avem deja un anumit model după care mergem. Acel model trebuie considerat depăşit, apoi trebuie desconsiderat ca imagine a viitorului. Pentru mine este clar că nu vom suporta la infinit să fim prietenoşi când cei din jur ne întorc spatele, iar şi mai clar este faptul că vom înfăptui răul cu voluptate, dacă ... dacă nu vom căuta să schimbăm perspectiva din care privim situaţiile. Când judeci lucrurile cu mintea umană, ajungi la concluzia aberantă că şi câştigul tot la pierdere te duce... De exemplu, chiar dacă te dezvolţi şi ajungi să ai de toate, experienţa de viaţă te apropie de bătrâneţe, perioadă care ai fi de acord să nu mai existe în univers... Dar, când judeci cu mintea Creatorului, ajungi să înţelegi că şi un singur lucru bun pe care l-ai reuşit poate schimba omenirea, de exemplu... l-ai săvârşit faţă de cineva care se schimbă şi devine binefăcătorul multor altora...