- Nu-l mai suport pe „Zmeu”, se plânse Traian, plin de nervi.
- Ce-a mai făcut, se interesă mama lui.
- Azi era în faţa mea şi l-am rugat să mă lase să trec şi eu. M-a înjurat şi m-a împins că mă cred mare deştept.
- Copilul ăsta ştie că voi, colegii, îi ziceţi „Zmeu”?
- Păi ... dacă e rău!
- Sunt de acord că e rău, ce-ar fi bun în faptul că împarte pumni şi picioare în stânga şi-n dreapta? Dar şi voi îl stimulaţi să fie astfel prin teama voastră şi prin ironiile voastre. Ori vă ascundeţi de el – şi asta-l încurajează, ori râdeţi de el – şi asta-l enervează şi-l determină să vă supună „marii lui puteri”. Când eram la şcoală, am avut un coleg exact ca „Zmeu”. Dar cum îl cheamă pe el, ca să ne obişnuim să-i folosim numele, nu porecla.
- Filip!
- O, foarte frumos. Pe colegul meu, care-i semăna lui Filip, îl chema Sorin. Noi ne comportam cu el ca voi cu Filip. Până când profesorul de biologie, care era dirigintele nostru, ne-a luat deoparte şi ne-a spus despre şopârla bărboasă „cap de broască”. El îl asemăna pe Sorin cu acea mică şopârlă care avea capacitatea de a-ţi da impresia, iluzia că e mult mai mare decât era în realitate. Culorile şi formele îi dădeau capului şopârlei o înfăţişare agresivă, ca de balaur. Urechile ei, de obicei lipite de corp, deveneau deodată lungi şi fioroase, mărginite de nişte spini albi ce păreau dinţi ascuţiţi. Şopârla părea de câteva ori mai puternică. Era în-fri-co-şă-toa-re! Era groaz-ni-că!
- Înţeleg ideea profesorului. Voi aţi reuşit să-l învingeţi pe Sorin?
- De învins, nu l-am învins! În schimb, „l-am domesticit”. Cred că e mai important să câştigi un prieten decât să ai un sclav, nu? În fiecare zi, unul dintre noi se oferea să-l ajute la teme. Fiecare era programat să-i aducă un sandvici. Îl invitam în familiile noastre.
- Interesant, interesant, a scâncit copilul, dar voi eraţi uniţi! Noi nici nu ne vorbim, nici n-avem un profesor de biologie ori un diriginte care să ne înveţe să îmblânzim ... şopârlele umane!
- Ei, nu! Tu eşti acolo? Acum că ştii ce e de făcut, pui mâna pe treabă, îi mobilizezi pe copii, luaţi hotărâri împreună ...
- Va fi greu! scânci copilul.
- Ei, da, sunt de acord cu tine: va fi dificil. Poate chiar îngrozitor de dificil. Dar ce lucru important se face uşor? N-ai vrea ca băiatul acesta să devină Filip şi să vă mulţumească pentru că l-aţi scos din starea de „Zmeu”?
- Ba da!
- Sunt convinsă că şi alţii vor, aşa că... la treabă! Măcar pentru că nu vă mai terorizează, dacă nu de dragul de-a-i face un bine!
Nu cred că te miri dacă-ţi spun că, într-adevăr, numele de „Zmeu” a rămas undeva, în urmă, iar băiatul bătăuş a fost dat uitării. Filip a devenit un băiat de încredere, la care puteai apela oricând ca să te ajute cu multele lucruri la care se pricepea.
Dacă şi tu ai cunoştinţe care sunt... zmei, îmblânzeşte-le prin iubire. N-o să-ţi pară rău deloc!

- De ce nu te mai duci la tenis? l-a întrebat tata pe Sergiu.
- N-am timp, a răspuns acesta scurt.
- Fă-ţi timp! Stai mult în casă, înveţi, nu ieşi deloc pe-afară... Bine-ar fi să te duci să mai joci o partidă cu prietenii!
- N-am prieteni.
- Dar îţi poţi face!
- Tată, toţi băieţii din club învaţă sportul ăsta pentru performanţă; eu - doar pentru a face mişcare. Nu prea-şi pierde nimeni timpul cu mine: nu prezint interes de vreme ce nu mă duc la concursuri!
- Ei, asta-i acum! Atunci nu te mai duce la club să joci, ci ia un coleg de clasă şi mergeţi pe teren în parc.
- Pe cine crezi că mai interesează tenisul azi, tată?
- Pe tine, de exemplu. Sunt trei categorii de oameni, după câte înţeleg eu: unii vor să trăiască din sport. Succes le doresc tu-tu-ror! Unii practică acest sport pentru relaxare. Ca ti-ne, adică. Unii n-au habar să dea cu racheta în minge. Hm, pă-cat de ei! Tu poţi afla care sunt colegii care ştiu să joace, dar nu au cu cine... sau care ar vrea să înveţe tenis de câmp şi până acum nu au avut de la cine. Tu ai putea să-ţi găseşti astfel un partener pe cinste; şi-un prieten! – pentru că, cine îţi este alături în momente de bucurie, de relaxare, îţi devine prieten.
- Întotdeauna ai fost optimist, tată, dar tu nu-i cunoşti pe colegii mei. În afară de filme...
- Hai, lasă, doar n-oi fi tu ultimul copil bun de pe planetă! Decât să încerci să mă convingi că nu poţi avea experienţe frumoase, mai bine te străduieşti să le construieşti!
- Bine, bine, oftă Sergiu.
- Vezi, să nu te străduieşti să te porţi în aşa fel încât să iasă pe-a ta! îl avertiză tatăl. Găseşte soluţia pentru a-ţi face prieteni!
Deşi Sergiu era un copil timid, îi plăcea modul în care tatăl lui îi cerea să acţioneze. Încrederea lui că există lucruri frumoase peste tot, chiar dacă nu se văd cu ochiul liber, îl încuraja pe băiat. Aşa că ... a pornit la ... atac.
- Ce faci duminică?
Pe toţi cei care nu aveau un plan anume i-a întrebat dacă n-ar vrea să joace tenis de câmp cu el. Ce fel de rezultate a avut? Tu ce crezi: niciun doritor? Păi, cine crezi că are mai multe cunoştinţe despre viaţă: tatăl sau fiul? Ei bine, cinci băieţi au fost încântaţi să-l însoţească. Doi dintre ei aveau rachete, chiar dacă nu ştiau să le folosească. Li se părea un sport interesant, ar fi vrut să-l joace, dar nu au făcut nimic în sensul acesta. Întrebarea lui Sergiu a venit în întâmpinarea nevoii lor. Au fost toţi în parc, s-au simţit tare bine şi, la sfârşitul zilei, Sergiu i-a mulţumit tatălui pentru că a fost „insistent”.
- Cu plăcere, i-a răspuns acesta. Crezi că eu n-am fost copil şi nu ştiu că, uneori, e cazul să te împingă cineva de la spate pentru a face un lucru bun? Oricum, în acest domeniu, cel puţin, nu mai consider necesar să insist.
- Ai dreptate! Acesta e încheiat. Să vedem cum va fi cu altele!

Laura era o fetiţă de 6 ani căreia îi plăcea să stea în braţele mamei ei de dimineaţa până seara. O mămică este foarte bucuroasă dacă vede că fiul sau fiica ei o iubeşte şi preferă să stea lângă ea, să-i mângâie faţa sau părul, în loc să fugă repede în faţa televizorului. Mămica Laurei era fericită pentru că primea multă dragoste din partea fetei ei. Laura era, însă, puţin tristă în inimioara ei.
Pentru că părinţii o duceau săptămânal la grădina zoologică, îi plăcea natura, îi plăceau animalele. Pentru ea, „frumos” însemna un copac înflorit, o pasăre care cântă, iar mama ei nu se potrivea deloc naturii pe care ea o îndrăgea atât de mult. De ce? Pentru că, deşi o lăsa pe Lura să se joace printre copaci, ea nu se juca, ci stătea pe un scaun pliant şi fuma. Laura era mică, dar ştia că ţigările nu fac bine organismului. Nu că ar fi putut să citească pe pachete literele mari: „Fumatul poate ucide.” Pur şi simplu, o auzea pe mama ei tuşind şi nu-i plăcea mirosul acesteia după ce fuma. Fetiţa gândea astfel: „Dacă ar fi ceva bun să fumezi, ar mirosi frumos, a floare! De vreme ce mirosul este urât... Nu, nu, nu! Fumatul nu e bun!” Tare mult ar fi vrut fata să poată rosti cu voce tare gândurile ei. Cum nu reuşea să aibă curaj pentru a-i spune mamei ce gândeşte, Laura prefera să facă un singur lucru: să stea în braţele mamei şi să-i spună în gând: „Te rog, nu mai fuma!”
Se apropia ziua de naştere a Laurei. Mama se întreba pentru câte persoane să facă pregătirile. Ce anume va pune pe masă, nu era o problemă: sandviciurile preferate ale copiilor, în formă de ursuleţi, apoi alune, covrigi... Desigur, prăjituri şi ... tort! Mama a scris numele tuturor celor pe care voia Laura să-i invite, pentru a face invitaţii şi-a ajuns la concluzia că vor fi 12 invitaţi.
- Am terminat cu subiectul acesta, a rostit mama satisfăcută. Acum, hai să-l discutăm şi pe celălalt, la fel de important, dar mai simplu: ce cadou ţi-ai dori de ziua ta?
- Orice-mi dai, zâmbi Laura, ştiind că mama ei e generoasă; niciodată nu i-a dat un cadou care să nu-i placă!
- Anul acesta m-am gândit să te întreb pe tine ce vrei şi să-ţi ofer exact ce-mi ceri. N-am procedat aşa până acum, dar ai crescut şi tu! Poate e vreo jucărie pe care ai văzut-o şi de care eu nu ştiu, vreun film pe DVD...
- Nu ştiu ce-aş putea cere, a rostit fata, clătinându-şi cârlionţii.
- O păpuşă, cărţi de colorat?
- Nu, nu, nu...
Mama îi mângâia faţa şi-o încuraja să se gândească ce-ar dori cel mai mult şi mai mult şi mai mult, pentru că ea, sigur!, îi va îndeplini dorinţa. În acel moment, fata a tresărit. Cuvintele „spune ce-ţi doreşti cel mai mult” au impresionat-o. Poate că acum era momentul să-i explice mamei ei ce dorea ea cel mai mult:
- Ar fi ceva...
- Orice, ştii că pentru tine fac orice! o asigură mama.
- Bine, zise fata cu hotărâre. Dacă faci pentru mine orice, atunci îmi doresc un pachet de ţigări cadou.
- Poftim? încremeni femeia.
- Da, un pachet de ţigări: pe-al tău. Să iau eu ţigările şi să le rup, iar tu să nu mai fumezi niciodată. Acesta ar fi cel mai frumos cadou pentru mine.
- Laura, de unde ţi-a venit ideea asta? a întrebat mama, uimită de cererea fetei.
Laura a început să povestească: îşi găsea greu cuvintele, dar ochii ei în lacrimi o implorau pe mamă să nu dea înapoi: să se ţină de cuvânt, să facă „orice” pentru ziua ei. Această poveste am aflat-o de la mama Laurei, când fata a împlinit 16 ani, iar ea, mama, aniversa 9 ani de când nu mai fuma. Ştii ce a mai adăugat mama Laurei?
- N-a fost un cadou doar pentru ea, ci şi pentru mine. Prin curajul ei din acele clipe, m-a ajutat să pun capăt unui obicei care îmi aducea doar necazuri.
Aşa că, dragul meu, nu ezita când vrei ceva de la părinţii tăi: spune-le! ... Nu se ştie dacă nu cumva le vei face un bine şi lor, nu doar ţie!